178
pe Columna lui Traian, conţii şi domnitorii devin vampiri, iar vântul şi
ploile sculptează stânci în vârful munţilor.
Astăzi stau cu jurnalul pe genunchi lângă un cap uriaş de piatră şi
mi se pare că sunt pe Platoul Gizeh, în faţa Sfinxului egiptean. Şi totuşi
sunt în România, la 2206 metri altitudine, în Munţii Carpaţi, pe vârful
Babele.
Nu voi uita niciodată cum am ajuns aici. Planul era să urcăm din
Buşteni cu telecabina, dar tata a avut o idee grozavă. „Cine urcă pe jos cu
mine? Ştiu eu un traseu minunat.”. Şi aşa, în timp ce mamele şi băieţii
aşteptau la rând, doi câte doi, la telecabină, eu cu tata şi cu nenea Andrei
am pornit tustrei să căutăm poteca marcată cu triunghiul albastru, care va
fi ghidul nostru până aproape de Babele.
La început a fost uşor. Am mers după triunghiul albastru pe un
drum forestier, dar apoi am cotit la stânga prin pădure, unde am avut un
urcuş abrupt. Dar a meritat, pentru că am văzut dou
ă cascade minunate.
Însă adevăratul cadou l-am primit la ieşirea din pădure: Valea Jepilor în
toată frumuseţea ei.
Ceea ce a urmat a fost o mică aventură: un urcuş mai abrupt care
este asigurat cu lanţuri si cablu de oţel. Mergeam atenţi în şir, unul câte
unul. În dreapta era prăpastia care parcă ne absorbea... Am privit în jos o
dată, de două ori... Primejdia plutea în aer şi totul era înzecit mai
spectaculos decât privit din telecabină! „Rămâne secretul nostru!”, a spus
tata. Am fost de acord. Dar cred că bunicul poate să afle câte ceva... Am
continuat urcuşul pe poteca marcată şi am ajuns la Cabana Caraiman, de
unde am luat-o spre sud până la Cantonul Jepi. De aici drumul până la
Babele mi s-a părut o plimbare.
La cabană ne-a aşteptat o cină deosebită. Şi o poveste frumoasă care
a început la Cabana Babele în 13 august 1989.
Dacă mama ar avea un jurnal, însemnările ei de astăzi ar începe
aşa: „Cabana Babele, după douăzeci de ani”.
Iar eu, privind acum Sfinxul, simt că trăiesc într-o lume a
poveştilor fără sfârşit şi aş mai începe o poveste: A fost odată ca
niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti... În vremea veche, Timpul avea
trup. Era un flăcău frumos ca lumina zilei şi mereu călătorea dintr-un loc
într-altul. Într-o bună zi, el merse şi merse, până când ajunse la un izvor.
Acolo întâlni o fată ce lua apă. Era Ileana Cosânzeana, zâna codrilor. El îi
ceru să bea din ulciorul ei plin cu apă proaspătă, iar fata...
(pagină din jurnalul Silviei)
3. Să înţelegem!
a. Încercuiţi: